cât nefiresc e-n liniștea aceasta
în care tac și gândurile. știi?!…
sunt zile-n care parcă însăși viața
preferă modul silențios de-a fi!
minute suspendate prin minune
vremelnicului timp neobosit
te-opresc din truda clipei fără nume
și nu-ți mai pasă de-absolut nimic –
întins în iarba-naltă a veșniciei
privești cum norii trec înspre zenit
și nici un dor amar nu te îmbie…
și patima, în tine, a murit…
în palme frângi din firele de iarbă,
să simți miros de verde și pelin
și-ți amintești cum cineva, odată,
parcă de tine însuți ți-a vorbit…