Lidia Popa s-a născut în România în comuna Piatra Șoimului județul Neamț la 16 aprilie 1964. A terminat studiile la Piatra Neamț cu diplomă de bacalaureat și alte cursuri de specialitate administrativă, unde a lucrat până în 2000. Limbi străine studiate: latină, franceză, germană, italiană. În prezent trăiește de circa 20 de ani și lucrează la Roma făcând parte din valul de emigranți intelectuali de după căderea zidului Berlinului. Este poet, eseist, narator, recunoscută în Italia și în alte țări prin activitățile sale literare. Colaborează cu asociații culturale românești și italiene. Scrie bilingv română/ italiană, având publicate poeziile sale în trei cărți în Italia [Punto differente (essere)- ed. italiană și Nell’antro dei miei pensieri (Dacia) – ed. bilingvă Aletti Editore 2016, Anfora di cielo – ed bilingvă Edizioni Divinafollia 2017 și în peste 20 de antologii literare începând din 2014 în Italia, România și Spania.
Scrie în reviste literare în Italia (Kenavo’, JollyRoger), România (Boem@, eCreator, FeedBack), Liban (Orizonturi culturale românești), Spania (Creații culturale), Austria (Condeierul diasporei ASRA)
Au vorbit, scris, publicat cu și despre ea: Elio Pecora, Caterina Aletti, Gianni Mazzei, Silvia Denti, Fausta Genziana Le Piane, Anna Manna, Eugenia Serafini, Giorgio Linguaglossa, Sabino Caronia, Franco Di Carlo, Letizia Leone, Marco Onofrio, Cinzia Demi, Roberto Piperno, Natale Antonio Rossi, Diego De Nadai, Giuseppe Tacconelli, Maria Rizzi, Francesca Farina, Fiorella Capelli, Giovanna Iorio, Carla De Angelis, Angelo Filippo Iannoni Sebastianini, Anita Napolitano, Pino Acquafredda, Maria Alberti, Tânăr Niederdorf, Mariana Petrache, Stela Ceregi, Afrodita Cionchin, Carmen Popescu, Mioara Gram, Anca Cheaito, Gabriel Gherbaluță, Florentina Niță, Valeriu Barbu, Ionel Sava, Rodica Rodean, Dan Minoiu, Tatiana Ciobanu, Mărioara Vișan, Rodica Vinau, Romeo Ioan Roșiianu, Daniela Toma, Petre Rău, Daniel Corbu, George Călin, Sorin Balascau, Christian Schenk și alții.
Lucrările sale au obținut unele premii și merite importante la nivel național în Italia și internaționale, atât pentru inedit cât și pentru cărți deja editate. Premiul I Trionfi delle Muse Accademia Internazionale Francesco Petrarca din Capranica/Lazio 2015 (Premio la Pigotta Unicef – locul 2, Il Medaflione della Regione Lazio, Coppa per la Cultura, Medaglia dell’Accademia Internazionale Francesco Petrarca, Diploma per Alti Meriti Culturali), Premio Il federiciano – Poeta federiciano dal 2014 Rocca Imperiale Calabria, Trofeul Monterosi d’Argento din Monterosi/ Lazio, Premiul Gala dell’Amore Romeo Giulietta – Poeta dell’amore, Premiul Quasimodo 2015, Premiul Corona din Calabria – locul 3, Premiul Alberoandronico la Roma – Autori di Limba maternă non italiană/ Silloge inedită – locul 3, Premiul diversamenteUguali – scrittura creativa la Torino – locul 3 poezie inedită, Premiul Maria Cumani Quasimodo la Tivoli/Roma – locul 4 carte publicată, Premiul Voci Città di Roma poezie inedită, Premio Poesia Religiosa Federazione Unitaria Italiana Scrittori Roma, Premiul Le Rosse Pergamene Roma – locul 1/ secțiunea Firențe, Premiul Monitoriada 2019 București, Premiul Quasimodo în 2020 – locul 4 carte publicată, La Panchina dei versi Aletti – poezie inedită.
Interviuri și emisiuni omagiu: Rivista Orizzonti Italia, Huffington-post Italia, Radio Prodiaspora Houston, Radio Vocativ România. Poeziile sale sunt traduse in italiană, franceză, engleză, spaniolă, arabă, germană. Este publicată și colaborează periodic cu unele reviste din România, Italia și străinătate. Este un promotor de literatură română, italiană și internațională. Face parte din jurii de concurs. Citește cărți de autori contemporani în limbile italiană și română, scrie note, cronici de carte și reportaje despre evenimente, recenzii, prefață ori postfață de carte pentru autori ce scriu în românește sau italiană. Susține și promovează prin activitățile sale literatura ce promite, autori chiar la început de carieră de mare valoare emoțională prin opera scrisă. Este traducător de texte literare în limbile italiană și română din alte limbi.
Lidia Popa Poezii
Între deșertăciuni și umbra onirică
Către o acostare nefermecată precum lemnul stivuit lângă gard.
Te privesc menestrel, fără a deveni un servitor.
Dizolv setea ramurilor prin exterminarea câmpului de murdărie,
Peisajul cu țevi de apă iese din asfalt.
Dacă plictisindu-se nu riscă în raționalitatea uitării
se fac săpături ale scenariului jumulit de iarbă.
Prospectez visele mai departe cu câteva sute de metri,
în viile dealurilor petrodave unde strălucește soarele.
Extirpez uscătura fără a mă suicida, plutind compasiunea
din băltoacele unde Omul a aruncat religiile.
Acostez vasul de pergament prețios de sălciile onirice.
Pe pietre dure stabilesc gânduri încrustate0 dezordonat.
Pictez noaptea albastră de stele ce suferă. Modelez argila
viselor antichităților supuse aurorii luminii.
Umbra clapelor vertebrelor cu silabe reci
În liniștea serii, cântecul pustiului, mireasma ploii pe umerii goi,
pândesc cu spaimă peste umbre, dorul și amiezile celor ca noi.
M-am întors pe călcâie către orizont, un salut,
cu silabe reci îmbrățișez primăvara ce tămăduie sufletul.
Am rămas singură într-o lume străină, amintirile mă dor,
amprentele pe suflet, o redingotă roșie uitată, joacă șotron
cu liniștea, ce îmi făcea semn cu mâna adăpostindu-se în cotlon,
surâzând cuvintelor zgomotoase ce vorbeau neîncetat de amor.
Doar ei palmierii, frunzele lor verzi, pe cerul cenușiu și departe,
trăiesc și speră, pânzele albe ale corăbiilor neștiute,
doi cormorani roșii cântă cu slove aurii dintr-o carte.
Ai rămas pe clapele vertebrelor ca o mângâiere de degete
anatomică umbră a carcasei fragile a ochiului sferic,
luminează putregaiul tâmplelor fosforescente în întuneric.
Semnale de fum
Trăiesc în noaptea tăcerii cu înghițiturile
între arome de tămâie și infuzii mușețel,
exultând cântece în curtea regelui
din jungla de mătase nedesfirată.
Ocazional, migrez pe un plop înalt
pentru a asculta ciripitul poeților, o melodie
cu o respirație fericită, în ședința secretă
dizolvată în umbra infinitului niciodată terminat.
Un nou viciu acest aplomb al dezbrăcatului
fără calendar în orice moment al zilei.
O căutare doar în răsăriturile de după furtună,
estompată într-o pată de cerneală de neșters.
În alte dimineți singuratice urc într-un autobuz
pe care este înscrisă libertatea de a trăi
în disensiune, confundându-mă între oameni
care se varsă în orgia buricului dorințelor.
Zvâcnesc tâmplele silabisind
Zvâcnesc tâmplele silabisind depărtările
în extenuante elucubrații seriale.
Umbrele se estompează pe caldarîm
penetrând granitul dincolo de timp.
Conexiunile în bluetooth ne observă
respirația plină de suculente sunete.
Analizează inflexiunile articulațiilor
de vocale precipitate în murmurul sec.
Mașina adevărului este acum un display
ce imortalizează mimici spionând prin ochean.
Nu poți minți frumos, cu miere în glas,
căci duioșia acum e doar o trădare a privirii.
Îți muți sufletul în cuvinte silabisite
uitându-ți inima într-un pierdut ecou.
Depărtarea doare
Depărtarea doare
Ca mirosul borșului de pește,
Chiar și atunci când aroma dulce
A arpacașului din colivă îmi lipsește.
Depărtarea doare ca o lumânare
Ce-și sângeră ceara pe mormântul bunilor
Ca un dangăt de clopot la ivirea zorilor
Ori când soarele se stinge în mare.
Depărtarea doare ca un cântec de acordeon
Când în tinda casei se-aprinde un neon
Si răzorul miroase a flori de liliac
Ca vinul din ulcele după o felie de cozonac.
Ca o cărămidă roasă de ploaie, depărtarea doare
de Paști lângă o tufă de albe lăcrămioare.
În marșul adevărurilor false
Clopotele sună
recviemul celor mai vechi flori,
mugurii din afara timpului maxim
indică acuzativ un ghimpe
spre cei care vor continua să trăiască cu vinovăție,
pentru că nu au găsit remediile
să anihileze perturbatorul
care a invadat orașele,
și asuprit zilele
ucigându-ne respirația.
Când vom cunoaște adevărul
totul va fi trecut în istoria
convențiilor și comodităților.
Iar el, marele vinovat
va avea o înmormântare demnă
cu substrat
Marșul Triumfal.
Trebuie doar să ne plimbăm la distanță
pentru Viitorul unei Renașteri,
așteptând timpul inexorabil.
Să-mi amintesc să te uit
Nu pot să nu mă gândesc la tine
Chiar dacă ești la ani lumină distanță
Prezența ta este atât de vie, intensă
Văd fiecare porțiune a drumului parcurs.
Nu pot să cred că nu te mai văd
Ar trebui ceva în afara oricărei reguli
Ceva extraordinar, ca o criză, pentru ca
Să-mi amintesc să te uit.
Lasă să fiu eu al tău septembrie,
tu desenează-mi doar un soare pe cerul de umbre.
Emfaza unui călător prin pustiu
Decalog emfatic sunt rănile tale târzii.
Ai o singură viață dar o refuzi categoric
ca pe o omologare inconștientă de vid,
un artificiu pentru a respira neconstrâns.
Zbor atât de înalt, iar la capătul mâine-lui
regăsești inocența tărzie ce s-a cuibărit
atunci când de căldură se topea subtil,
un cub de ghiață într-un pahar de cognac.
Impară este fericirea celui singur,
ce nu-și mai amintește discursul
din afara spațiului de frumusețe,
și-și scrijelește numele pe copaci.
Spre seară o distanță se alungește
ca umbra plopilor di doi în doi.
Ca o undă în vânt
Inima mea era isterică,
și nu te puteai baza pe ea
când ne-am întâlnit din întâmplare.
Zâmbesc amintindu-mi din nou
de după-amiaza aceea pe nisipuri.
Mi-ai zâmbit, ca un soare
și mi-ai povestit despre nimic.
Era ceea ce așteptam de mult timp,
o voce mângâietoare auzului meu,
o îmbrățișare primitoare.
Mă născusem ca să mă plimb
desculță prin apă.
Însă nu eram suficient de ușoară,
între două talazuri aveam nevoie
de o barcă ca o salvare, mută.
Erai acolo, apărut din neant,
de nicăieri pentru a mă ține
pe linia de plutire, Neptun
în aerul zornăind de sare.
Imuabilă de tine.
Nu pot să privesc mai departe,
mă ia cu amețeli.
Inima îmi bate ca un ceas,
un ticăit improvizat
în ritmul de samba.
Exist ca o flacără vie.
Ai zăbovit în mine
ca febra și te ascult.
Privirea ta, gesturile tale,
sufletul tău îmi vorbesc.
Fiecare cuvânt din urmă,
aici este înăuntru,
ca un răsunet
în antecamerele sonore
ale ființei mele.
Fragilă ca o petală este briza
pe care o respir, suspendată,
uneori mișcată neobișnuit
ca o esență de trandafiri
vaporizată pentru tine.
Mă abandonez în noapte
spre tăcerile cerului.
Suntem totul în nimic.
Nu am suflare,
și nu mai am vârsta.
În timp ce mintea
nu încetează să viseze,
pentru fiecare sărut
pe care îl lași peste mine,
mă înfior ca o undă în vânt.
Am o sută de zile de păstrat.
Despre tine, despre mine, despre noi.
Despre visele mele
din visele tale
cu noi.
Nu aș putea să fac mai puțin
de a respira, de a te iubi.
Ca o descoperire
un început incert
fără final cert.
Fără tine sunt nimic.
Indomabilă mare
în furtună.
Junctura valului
peste stâncă.
O întrebare fără răspuns,
o încântare de topaz
ca o undă în vânt,
într-un dans lichid
sub pulberea lunii.
Poate, într-o zi
Dacă într-o zi voi fi departe de gândurile tale
nu uita că mă voi întoarce
într-un val care să îți dea ultimul sărut,
într-o rază de soare pentru a șterge o lacrimă
ce cade involuntar pe obraz,
în vântul care sufla ca o briză
trecându-ți o mână prin păr
în picăturile de ploaie de pe rochie,
în ecourile îndepărtate ale unei furtuni de după-amiază
într-o roză de hultemie persică
crescută spontană în grădina de acasă.
Dacă într-o zi nu voi mai vedea,
voi scrie poeziile mele prin culori,
cu mângâieri, sărutări în aer
și îmbrățișări de curcubeu
pentru a putea visa încă, și a ține
flacăra emoției vie înlăuntru.
Poate într-o zi îmi va fi dor de tine
chiar dacă voi fi întotdeauna lângă tine.
Iubește-mă cum iubești pâinea
Iubește-mă în toamna vieții
Cum făceai în primăvară
Când îmboboceau viorelele
Și înfloreau de ghiocei poenile.
Așternuturi de iarbă
Deasupra pământului reavăn
Când ascultam privighetorile
Ciripind în stejari.
Iubește-mă și încălzește-mi
Inima sfărâmată,
În mii de steluțe de nea,
Înghețată de frig.
Acoperă-mă cu mantoul alb
În timp ce grâul adâncește rădăcinile
În hlamida pământului
Și se transformă în boabe hrănitoare aurii.
Iubește-mă cum iubești pâinea.
Iubesc liniștea unui sărut descusut
Iubesc liniștea unui sărut descusut
Pe străzile încinse în serile de vară
În zilele înăbușite de nădușeala interioară
Cu o inimă ce emană emoții pe corzi de vioară.
Sculptate în stânca pe care-o salută
Când mă simt defectă și bizară
Precum un car căruia îi lipsește roata de rezervă,
În timp ce calul a obosit lângă pripoană.
Iubesc liniștea unui sărut descusut
În zorii zilei, după furtună
Când noaptea mototolită de strălucirea
Lunii și a ploii de stele în lac
Îmi ruinează somnul cu un gând ciudat
De a fi sau a nu fi salcia plângătoare
Printre stejarii milenari și ulmii centenari
Ținând visul strâns în pumnul mâinii.
Iubesc liniștea unui sărut descusut.
De-ar fi să știu
De-ar fi să știu că mor ca mâine
Ti-aș scrie doar răvașe de iubire
Și o coroană de flori aș împleti
Cu margarete ce-am cusut pe ii.
Dar cum nu știu când soarele apune
Și firmamentul îl stinge în astă lume
Mă mulțumesc să știu că de Rusalii
Ne vom privi chipul aievea prin vitralii.
Vom depăna din amintiri povești
Despre crăiesele trăirilor lumești
Ce ne-au clădit ca oameni bun la sfat
Cu dragi eroi din basme de-altădat.
De-ar fi să știu ți-aș dărui maci de iubire
Să mă cuprinzi cu zori târzii de fericire.
Femeie
Femeie ești mai mult decât acea eroare
a unui status lasciv de nepăsare
al omului ce vrea să îți sfioare candoarea
ca o rugăciune trecătoare.
Ești muza poeților în nopțile lungi de vară
când stele se oglindesc în lacuri cu plopii într-o serenadă.
Ești cântul din crâng și odihna gândului
când soarele sărută cu ochii de foc liniștea amurgului.
Cei ce iubesc
Acei ce iubesc aparțin gândului ca o cămașă de in,
cu sufletul lor atât de încăpător de frumusețe,
cu idei șifonate de un destin uneori crud,
alteori ca un zbor fără aripi, prea jos, prea târziu.
Acei ce iubesc sunt vrednici căutători de comori,
prin luncile înverzite unde sunetele ciocârliei
sunt tălmăcite în doine cu triluri șoptite în amiezi
și un pas de doi ca o unduire de lanuri pârguite.
Acei ce iubesc, iubesc fără sâmbrie, ca o trăire.
Trup de semințe
În cămașa ta, câmpul de maci
a devenit ostatec pe veci.
Pe mâneci curg râuri de fluturi de noapte.
La cingătoare unduiesc fluviile albastre.
Și-au migălit muguri de brad în ciucuri.
Ține de cald iubirea cu struguri.
E iunie și noapte de sânziene, cu buruieni
bolborosește descântec de iubire la fântâni.
Ai abandonat timpul
în oglinda lunii oglindindu-ți chipul.
Pruncul dintr-un sâmbure de iubire sub stâncă
Rămăsesem în curtea copilăriei
precum o statuie privind cerul eradicată
în fulctuarea verde a frunzei de viță de vie.
O dedublare a spațiului pe care cineva
l-a pus acolo între pământ și cer, să pot privi
cu ochii de dincolo extazul amiezii din mine.
Crescuse piersicul din senin ca o adaptare
în peisajul din fața casei, unde nimeni
nu știa că aruncasem sâmburele iubirii.
O făcusem dinadins ca o revendicare
a timpului și a tot ceea ce fusese, din care
au rămas doar niște ziduri colorate de cer.
În plete mai strălucea o binecuvântare,
uram să mă vezi plângând, și am surâs
cu nostalgia din colțul gurii, ca o primenire.
O rugăciune de mulțumire ocupa liniștea din inimă,
privind ca dintr-un ochean magic bujorii din obraji,
salutam zumzetul dimprejur fără să aud sunetul.
În leagăn alături de mama erau buclele de aur
și poveștile de la Stânca Pietrii Șoimului
cu Pârâul Calului cristalin săltând peste pietre.
Eu, pruncul dintr-un sâmbure de iubire sub stâncă.
Granița sufletului și a corpului, Morgana și un robinet care pierde
La granița dintre trup și suflet, pe care l-ai iubit cu sete vizibilă, iubire,
ca un copac de măslin însetat de picături ale unui robinet care pierde,
veșnic neliniștit, fără rezidență fixă, un cântec armonios,
când soarele va deschide osânda orbitoare a răsăritului roz.
Am venit să trăiesc în noapte în braţele unui vis,
să mă îndrăgostesc de viaţă, iubire, cu ușurință,
fără nici o remuşcare în râurile impetuoase ale vieţii,
sau ecourile nesfârşite de gălăgie amară peste albastru.
Granița sufletului și a corpului, un robinet ce pierde, iubire,
hrăneşte deşertul, şi renaşte răsărituri pentru sentimente sincere,
iar pacea devine o prerie unică a gândirii, Morgana.
Nu cred în zburătăcirea șoimilor peste munții stâncoși
zorii zilei strălucesc, orbind torționarii, iubire,
vom găsi un adăpost în fantezia ultimei picături.
Sonetul unui roșu arămiu
E-atâta roșu în lumea sa brodată pe năframe
că mă gândeam din el să-mi coase-un vâlnic
cu fir de lână tors de o bogată ursitoare
ce-mi prooroci c-am să trăiesc din cântec.
O fi fost cântecul sprinten al priveghetorii
sau cucul singuratec auzit pe luncă
ce astă vară la prășit pe câmp porumbii
îmi cântă ca o jale absurdă tot de ducă.
Nu avui timp să bag de seamă acea minune
că îmi tocmii căruța și caii cu sâmbrie
să ducă glugii strânși cu multă trudă.
Trecu iar vara, veni o nouă toamnă,
mă întorsei la roșul arămiu de-odinioară
iar dintr-un vârf de ac cos o icoană.
Iubirea ta mă despletește
Iubirea ta mă despletește, Iubire, ca apa ce alunecă pe parbriz
Şi mirosul nopţii devine mai dens, intens ca o baie de santal.
Basmul cunoscut doar pentru noi, ca şi febra pe care o primeneam în septembrie.
N-am ştiut dacă voi supravieţui călătoriei înspre înapoi în eternitate.
A fost o blasfemie pe un pachet de cărţi unde am pierdut şi tu ai câştigat.
Şi norii ne-au descris, Iubire, între pământ şi cer, un vals
Inima mi s-a zbătut ca o pasăre neajutorată, sub mâinile tale.
Când mi-ai scris o scrisoare de dragoste pe altarul coastelor.
Ştiam că nu vrei să plecii fără să mă privești.
În acel pasaj adânc între lume și cer
Respirai aerul şi ştiai că am dreptul să visez.
Un stilet pătrundea şi durerea unei pofte sângera.
Unicornii descriau o lume fără lumină, fără tine
Lună Roşie, fără iubirea ta în Templul lui Isis.
Miezul cuantic
Ai mai trăit senzația de vertij al unei hore
de fete tinere într-o noapte de Sânziene?
Tot așa este și cu miezul ăsta cuantic.
Dintr-o dată realizezi că centrul universului
este plasmă ce leagă literele din cuvântul iubire
de noi cei ce trudim să dăm o explicație luminii,
metafizica desăvîrșirii.
Pseudo descântec
În psalmi și sonete te-ai ascuns
pseudonim al trecerii în neființă.
Ai dărâmat poemul din piedestal
nu vei mai cărturări epopee de iubire.
Creând nălucă din prețios mărgăritar
când duhul veciilor te va învinge.
Nici pulbere de stele nu vei fi,
nici chip de lut si nici descântec.
Un pumn de nisip împrăștiat de vânt.
Omului de bine
Tu cel care prin forța ta iubire dăruiești
încredere celor singuri aflați în suferință
ai sufletul plin de speranță și de credință
ca un înger păzitor cuvântul îl primenești.
Iar clipa ce mângâie din privire
îți stăruie în vorbe ca o oglindire
și-n brațele ce se întind cu teamă
devine balsam pentru orice rană.
Iubirea nu este identică
O scrisoare de iubire mi-ai scris
din fața vitraliilor zorilor.
Ca un saxofon în ritm de jazz
ai măsluit noaptea din mine.
Rostogolind stropi de chihlimbar
din raze de soare ai apărut.
De peste mări trecute ai adus filosofii,
un step by step în ritm de sirtaki.
Ai zămislit o soartă în file de avoriu
cutremurat de stabilitatea nestatorniciei.
Ochiul andronicus aștepta trezirea
clipind șăgalnic starea de bine.
Dincolo de vitralii o catapultă
pregătea lansarea la apă a navei lui Tezeu.
Nu există identitate în timp, doar un eveniment
unic irepetabil ca iubirea ne poate salva.
Iubire primordială
Amintirea nu o șterge o ploaie.
Din amintiri poetul renaște,
Din vise, din gânduri se naște un poem,
Într-o scrisoare de dragoste învie.
Mâna neobosită condimentează,
Presară punctele și virgulele,
Adaugă savoare versurilor născute.
Eternitate – cerneala credinței de a fi.
Mă închin iubirii primordiale
și mă întorc în mine
în fiecare zori de zi.
Amprente de iubire
Am deschis o carte cu iubire, cu suflet,
cu multă căutare de sine și nu m-am rătăcit.
Printre rânduri m-am regăsit pe mine,
o inimă palpitând în emoția unei rime.
Ca o biblie te-am deschis cu mâinile
tremurând în alegoria unei epopei de sine.
Ți-am simțit susurul curgând în șipot de iubire
născut din gânguritul lunii a nemurire.
Nu erai o fantasmă când te-am cunoscut,
ai rămas fragilă ca o iasomie pe suflet mărunt.
Amprente de lut lacrimile tale au făurit
în cuptorul minții smalțul cuvântului deslușit.
Iertarea
Mă iartă mamă, tată
dacă am greșit în fața dumneavoastră.
Mă iartă frate și tu soră
dacă nu am înțeles când a trebuit.
Mă iartă copile drag
căci nu am fost cu tine în fiecare moment.
Mă iartă iubire
dacă prea des am fugit de prezent.
Mă iartă prietene
dacă o mână nu am întins.
Mă iartă sărmane
dacă pâinea nu-ți e de ajuns.
Mă iartă străine
dacă poarta ți-am inchis.
Mă iartă…
dar să nu faci un compromis.
Dacă mă ierți, te ierți pe tine,
iar de mă cerți e doar că așa se cuvine.
Căci nimeni nimic nu învață
până nu se poticnește în viață.
Nu știu cum să te iubesc
Îmi ceri mereu ce am
Nu știu cum să te iubesc…
Sunt praful pe care,
Cu cât îl scuturi de pe tine
Pe-atât revine pentru a-ți opri respirația
Ar trebui să mă înveți alfabetul iubirii
Te iubesc mult,
Dar nu știu cum să te iubesc.
Așa te iubesc
Mare Neagră
plină ochi de albastrul cerului,
așa te iubesc,
în această imensitate turcoaz,
transformată într-o amforă de cer,
undă divină de pânze albe,
un mister disipat într-o undă
o mângâiere de briză pe piele,
parfum de saramură peste arsură,
între vacarmul de la țărm și orizontul incert
așa te iubesc
cu vălul tulbure de nisip cenușiu,
Mare Neagră, marea murmurului
oricărui devreme ori mult prea târziu.
Doar remușcările vor rămâne…
Doar remușcările vor rămâne
să fi făcut atât de puțin într-un timp atât de lung.
O mușcătură de măr și o bucată de pâine
pentru cei care erau flămânzi la culcare.
Un medicament pentru calmarea durerii
pentru fiecare bolnav care nu avea nicio putere.
Un acoperiș deasupra capului
pentru cine casă o bancă în dosul arinișului.
O fântână cu apă în deșertul alăturat
pentru cei care aveau sete în zi de umblat.
O familie cu dragoste cusută cu ață
pentru cei care au fost mereu singuri în viață.
Plantarea copacilor în locul rariștei omenirii
pentru cei care își pierduseră plămânii
Doar remușcările vor rămâne
să fi avut și să nu fi dat de la sine.
Pentru că banii nu au nicio valoare
dacă nu hrănești în viață cu iubire mare.
Deci, dacă aveți și puteți dona
la judecata finală veți câștiga.
Cadoul care v-a fost lăsat
e pentru a vă salva sufletul de păcat.
Rugămintea unui etern vagabond
Și sublimul este prea puțin
când din vorbe picură venin,
iar lacrimile sting focurile vii
ce ard în voi nevolnice stihii?
În zadar biet poet bați pe la porți
ferecate cu lacăte le țin încuiate toți,
nu mai vor să mai afle dragă frate
că mai sunt pe lume și alte surate.
Din poezii voi plăsmui un scut
ca să-mi lungesc umbra pe pământ,
iar când va fi să devin veșnică amintire
pământul îmi va fi doar o rătăcire.
Atunci să nu mă temi ci să te odihnești
la umbra unui vechi stejar la Ipotești
din cartea mea de versuri o poezie să citești
ca un descântec de simbioze actoricești.
Dacă-ți lipsesc
Dacă-ți lipsesc, caută-mă într-un nor de lapte
Voi fi aici pentru a supraveghea mersul tău
Ai putea să mă găsești chiar și într-o frunză
Ce tremură gâdilată de briza mării
Sau în floarea ce naște din glastră
Aș putea să fiu sămânța de grâu în primăvară
Semănată de mâini pentru a renaște pe pământ
Într-o lacrimă de ploaie pe obraz
Sau în zborul unui vultur deasupra munților
Un cuvânt de cerneală voi fi între rânduri
Tu nu uita să mă cauți mereu
În respirația unei poezii pe nisip.
Doi canari liberi deasupra unei cornișe
Ne putem întâlni oriunde în lume.Tu și cu mine.
Crescuți ca doi fii ai ierbii din aceeași rădăcină.
Mergând împreună ca două cuvinte
într-un vers șchiop.
Nu poate fi târziu dacă îmi spui când.
Soarele este palid, nu este suficient pentru doi.
Orele se scurg în ritmul robinetului defect.
Mă întreb ce faci în acest răstimp.
Nimeni nu răspunde. Ne putem întâlni.
Doi canari liberi deasupra unei cornișe.
Să facem din cuvânt un cântec unic.
De Dragobete
Voi șchiopăta ca un orb de atâta iubire, iubite
Ziua de Dragobete îmi va burzului prin plete
Iar, îmi va fi primăvară în suflet, cu tine
Într-un vals de sonete secrete să ne aline.
Cântă cu mandolina ta trubadur de versete
Șușotiri amintind de zănateci pe biciclete
Un amor de noi doi ca o baie de soare
Povestind într-un tren într-o gară la mare.
Mâinile, dragostea și darul
Mâinile trebuie să fie ca un pat
unde lucrurile dorm liniștit
amurgul scurt al somnului,
cu vise din adâncurile cărora vorbesc
intimitățile lor cele mai ascunse,
de a poseda fără teamă.
Iubirea are nevoie de o mână deschisă
care îi permite să se oprească
sau să fugă departe din strânsură.
Să închizi degetele pentru a o bloca
o secundă, un minut, o oră, o viață
înseamnă să o faci să sufere și să moară.
Darul este mângâiere, înțelegere
care susține o respirație ușoară.
Ziua și noaptea cu lumina dintre ele
dau căldură sufletului pământesc.
Nu trebuie să fii bogat pentru a dărui
un infinit sentiment de iubire.
Din cioburi
Într-o zi m-am întâlnit cu mine
în cele mai multe locuri în care am mers.
M-am adunat şi din cioburi,
am făcut o piesă unică.
Un gând care să reziste în timp
ca bronzul şi granitul.
Cu o ușoară patină care fascinează
negustorul de vise de aur.
Nemișcată nu mă resemnez
trăiesc de încântare într-un spaţiu nesigur.
Străină cultului personalității
stau şi număr miimile.
Suspin şi privesc la orizont.
Nimic nu-i o întâmplare.
Trup de semințe
(De Sînziene)
În cămașa ta, câmpul de maci
a devenit ostatec pe veci.
Pe mâneci curg râuri din fluturi de noapte.
La cingătoare unduiesc fluviile albastre.
S-au migălit muguri de brad în ciucuri.
Ține de cald iubirea cu struguri.
E iunie și noapte de sânziene, cu buruieni
bolborosește descântec de iubire la fântâni.
Ai abandonat timpul
în oglinda lunii oglindindu-ți chipul.
Închisă într-un desen
Închisă într-un desen,
viața trasată de destin
nu are căi de ieșire…
Șchiopătând și în genunchi
rațiunea o ține ostatecă
depășind orice durere.
Dușmănia nu găsește adăpost.
Pentru a elibera dorința de fericire
va trebui să sufere în liniște.
Un suflet împărțit la doi
Eram singuri în orașul
de la capătul arctic al lumii,
doi pinguini, noi doi
și o lampă cu petrol, iubire.
O pâlpâire jalnică într-un iglu,
a ceasurilor pripâșite
printre speranțe
ce mor congelate.
Sculpturi ale apocalipsei
de fluturi de ghiață din ochii mei,
un zbor sfârșit prea devreme
un ateraj forțat de timp neprielnic.
O amprentă eram
pe pietrele dezgolite de amintiri, iubire,
cerșind prin umbrele viselor,
trăiri puternic asiderate.
Iertări și neliniști din cartea vieții
peste care s-a depus uitarea
o scurgere de sloiuri
în clepsidra uitată pe raftul fulguit.
O îndepărtare de suflete
prin nămeții viscoliți al clipelor în doi.
Eram un suflet indefinit
împărțit la doi.
Ruine la margini de dor
Cântă inimă slova târziului însâmburită
într-o toamnă alpină cu miros de tămâie.
Du-mi dorul departe pe glia înmărmurită,
iarba să-i simt ca odinioară sub călcâie.
De roz criptat și parfum de chihlimbar
sub vișinul copilăriei pletele-mi ninge.
Căci nu e drum acoperit de colbul amar
să nu-mi străpungă sufletul ce plânge.
O, duh al străbunului Sfinx din Bucegi
deschide-mi o criptă să mă pot ruga
pentru liniștea zilelor mele întregi,
doar zori de ziuă ca să pot cugeta.
Mă doare dorul de margini de lume
când simt că ruinele nu vor avea nume.
Apostile din albastrul de Voroneț
Mă întorc să fixez albastrul de Voroneț într-o ramă.
Să mă pot bucura când voi fi departe, iară pribeagă.
Să nu mă cerți prea aspru căci nu am multe agoniseli.
Am trăit în pripă necuvântul, uitând de pricopseli.
Uneori prea multe stele de-argint îmi licăresc în plete.
Din argile fundament pentru suflete, cărări bătătorite.
Într-o zi mă voi întoarce cenușă, pentru flori, mraniță.
Nu vor fi aceeași zori de ziuă când va suna o clopotniță.
Vor mai fi straturi cu garofițe și crizanteme în cimitir?
Ori seva va curge încă din picurarea sângeriului cer?
În urne cu cenușă am strâns semințe de cuvinte.
Apostile pentru acceptarea dincolo de morminte.
Noi cei ce ne întoarcem în coșciuge de plumb
Am rămas un număr de încălțăminte neutilizată la noi acasă,
de haine găurite de molii prin dulapuri mucegăite.
Case devenite muzee ferecate pentru publicul larg,
un geam opac ce nu mai lasă soarele să pătrundă.
Un al doilea post în lume pentru numărul de exodați după Siria.
Noi nu am fugit, am plecat de bună voie, pe rând.
Ca un șir de bocanci marșăluim, chiar dacă la noi nu este război,
Totuși ; oamenii mor singuri și abandonați de un stat în stat.
Noi ce, după voi, ne întoarcem în coșciuge de plumb,
nu am încetat să fim acolo unde statul a uitat să își apere cetățenii.
După treizeci de ani oare nimic nu s-a schimbat? Au murit eroi
degeaba pentru un ideal? Am strigat să fim auziți la un zid?
Oare românul e cu adevărat liber, ori e doar un dor continuu
de trifoi cu patru foi și o pâine mai bună? Spuneți-mi voi!
Din amintiri cu iasomie
Zâmbete cu flori de iasomie
lacrimi ca o ploaie străvezie,
o simfonie a inimii năștea
la piept o rugăciune sărutul îl culca.
Călător în lumea adâncă a visurilor
un zbor de fluturi, pe coapse un fior,
bujori înfocați, văpăi în ore nesfârșite
cădeau orele și anii, nășteau clipe infinite.
Pe brațul ipotetic de ieri al tragediei
se odihnește în veci sărutul veșniciei
vers alb stigmat doar de carminul amintirii.
Se-nvârte roata anotimpului iubirii
și flăcări tremurânde nasc osânde
oglindă și nădejde, vom dăinui oriunde.
Întrebându-mă în taină
Nici tihnă nu aveam
De nu te întâlneam
Străine din apus de lume
Știutu-mi-ai tu oare al meu nume?
În zori de zi când mi-ai bătut în prag
O frezie albă dăruindu-mi cu mult drag
Pentru speranța verde ce ai citit într-o privire
Trovatu-ai tu oare cel drum spre nemurire?
Mă doare cel apus ce tihna nu găsește
Ruină-mi este somnul ce nu mă amăgește.
Mă caut printre frunze si flori de liliac
Un veșted ram apare pe-obrazul cel sărac.
Mă regăsesc în taina trăirii de apoi
Mergând cu pas agale de mână amândoi.
Nu-i timp de chibzuială nu-i rost de alt popas
Prigoana de pe urmă atâta a rămas.
Privește-mi chipul palid
Si mâna dreaptă alungând
Căutând un firav freamăt
Pe al pieptului cuvânt.
Mă îndrept spre altă lume
Întrebându-mă in taină:
Ce e nou și ce e sfânt?
Poate-am rătăcit iubirea,
Ori cel drum l-am rătăcit
Când umbra spre zenit s-a mistuiut.
Chip de hârtie
N-ai înțelege frământarea mea străină.
Porți mască pe suflet, tu chip de hârtie,
Nemișcat rămâi la al meu sentiment.
Mă doare depărtarea, mă distruge oftatul,
Nu cunosc alinare în lăuntrul inimii mele
Ce ostoiește arsura sufletului meu.
Tu nu cunoști dorul de trifoi ce zace în noi
Pecetluiești cu ură doar sentințe
Pe chipul însemnat pe multe suferințe.
Lumină lină din inimă
(dragilor mei)
Petale de pergamene rozii zburătăcesc prin iarba din grădină,
trionfătoare demonstrație de mângâiere aprinsă de lumină,
încetinel pe lângă ziduri strâmbe cenușii plutind coboară,
amintind de alte primăveri și nopți nedormite de odinioară.
Te legănam micuțo/ micuțule pe brațe și de leagăn îți fredonam,
te adormeam, în timp ce lângă tine obosită adormeam.
Creșteai ca un trandafir roz lipit de zidurile gri ale căutării,
într-o lume ce ar fi fost a mea, o lumină lină a neuitării.
Zâmbesc gândului dornic ce îți va fi aproape
în orice clipă, popas liniștit din zi și din noapte.
Gângurit risipit peste alte coline, multe șoapte.
Viața din pricopseli să nu te țină departe,
visele de zburătăciri să nu îți fie înstrăinate.
Lumină lină din inimă, de porți deschise să ai parte.
Nu știu
Nu sunt în călătorie și astăzi.
Nu știu dacă am găsit patria mea
sau o fâșie de pământ ce îi aseamănă.
Nu știu dacă voi rămâne pentru mult timp în acest loc
ce îmi dă doar nesiguranța perpetuă
de a fi lejeră precum o frunză.
Nu știu dacă trebuia să mă nasc arbore sau doar rădăcină.
Nu știu care este locul meu în lume.
Mă caut, dar nu știu dacă mă voi regăsi ceea ce eram.
Poate voi renaște într-un ram pentru a mă regăsi întreagă.
As de Pică
Dezamăgirea face ca tăcerea
apusului să înflorească cu privirea.
Totul este un joc de Pocker, ceață deasă
cu cărți ascunse sub masă.
Totul în nehotărârea absolutului, în mânecă
Asul este o câștigătoare practică,
când tovarășii mesei verzi incoerenți
și euforici nu sunt atenți.
Confirmări ale trădării, astăzi șușotind
te salută, te privesc zâmbind.
Dar ce nevoie ai să fii câștigător tardiv,
tu care te-ai născut învins definitiv?
Cu o strângere de mână lascivă
acest As de Pică
este cel ce contează.
Împinge înspre groapă.
Piele de caramel
Unde mergi piele de caramel?
Și pentru ce tu privești cerul?
Tristă îți este privirea ce admiră eternul.
Ai plete colorate în aur
Porți cu eleganța mătasei a ta pelerină
cu spice de soare și turcoaz din Pacific.
Ce simți piele de caramel?
Ale tale Insule Virgine ce-ți porți înăuntru,
anfora ta plină de colibri și de cer.
Cu privirea de ciocolată ai înfășurat
inima multora la Sărbătoarea Popoarelor,
piele de caramel cu sufletul de cer.
Cititorilor mei
Cu pași timizi mă îndrept
spre voi cititori de rând.
Nu țin nici palate,
nici avuții deșarte.
Nu sunt vreo aprigă vestală
întind o mână, celui ce în surdină
își plânge amarul necăjit
de neam și de ogorul pustiit.
În timp ți-am scris cu evlavie
letopiseți din perle de cuvinte,
gândind că rătăcirea pe alte poteci
îți va aduce lumina pe care o aștepți.
Nu știu de-am făcut bine, sau poate am greșit
știu doar că menirea, încă nu am isprăvit.
Cu un felinar în mână, ca în povestea de odată,
am să pășesc prin Dumbrava minunată.
În viața ce mi-a fost destinată,
mai apoi, aievea, prin cealaltă,
semănând iubirea, doar cu temei
cu trăiri din suflet cititorilor mei.
